Stăteam pe frunzele stacojii, decupate în violete nuanţe de brun cărămiziu şi aşteptam să-mi spui că nu sunt ceea ce par a fi... În târziul care decojea umbra feţei mele nesigure, se ivea o scoarţă de stejar uscat, astupat cu crengile înmănunchiate ale sufletului meu alb, zgribulit de atâta alb. Îngemănată cu uitarea, stăteam şi aşteptam...şi mă întrebam între aşteptări cât voi mai aştepta. Îmi răspundea din când în când ticăitul ceasului pe care abia-l auzeam. Îmi răspundea ca de fiecare dată, cu o aşteptare prelungită care se descuama la nesfărşit. Aşteptam probabil aşteptarea care nu mai putea aştepta. Aşteptam ceea ce nu aveam dreptul să aştept...
Mă tot rătăceam printre cuvintele tale suave care-mi răstălmăceau chiar şi moleşeala din privirea adormită în praful năucitor al plictisului. Ştiam că ai să apari ca de fiecare dată în aceleaşi nuanţe cafenii, cu monoclul pe ochiul stâng şi cu cafeaua pe care o adulmeci în fiecare dimineaţă de când ne-am cunoscut. Obrajii tăi îmi vor spune aceeaşi poveste nenuntită, aceleaşi gânduri hărăzite spre a fi spuse şi nedesluşite. Voi aştepta un răstimp până ce vei ajunge aici.
Mă tot rătăceam printre cuvintele tale suave care-mi răstălmăceau chiar şi moleşeala din privirea adormită în praful năucitor al plictisului. Ştiam că ai să apari ca de fiecare dată în aceleaşi nuanţe cafenii, cu monoclul pe ochiul stâng şi cu cafeaua pe care o adulmeci în fiecare dimineaţă de când ne-am cunoscut. Obrajii tăi îmi vor spune aceeaşi poveste nenuntită, aceleaşi gânduri hărăzite spre a fi spuse şi nedesluşite. Voi aştepta un răstimp până ce vei ajunge aici.
Am început discuţia care aş vrea să se termine curând. De la o vreme n-am răbdare să mai ascult, vreau să vorbesc numai eu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu